Am să încep citându-l pe Andy Von Pip de la Under The Radar Magazine.
El spunea: „Nu sunt pe deplin interesat de detalii ce țin de managementul excelent, care a ochit potențialul ascuns al fetelor din The Last Dinner Party.
Nimic nu contează în afară de răspunsul la întrebarea: Sunt mișto în ceea ce privește muzica?”
Răspunsul este: da, sunt.
Albumul de debut e atât de profund încât pe mine m-a plasat într-un peisaj decorat cu multă catifea îmbibată în miros de țigări și o atmosferă la fel de apăsătoare ca cea din castelul Saltburn.
Sincer să fiu, sunt un admirator declarat al tablourilor de genul.
Sunt foarte multe de spus despre fiecare piesă în parte, inclusiv despre vedeta albumului „Nothing Matters”, însă o să-mi mențin părerile scurte și la obiect.
The Last Dinner Party îmi pare genul de trupă care nu dă doi bani pe demonstratul a cât de „cool” poți fi doar pentru că ești într-o trupă.
Tot albumul e ca o piesă de teatru jucată excelent.
Literatura se îmbină atât de elegant cu muzica încât nu pot să îmi imaginez ce alte subiecte și ce alte cuvinte puteau fi abordate și folosite în melodii.
Altfel spus, dacă solista Abigail Morris mi-ar spune că versurile s-au scris singure, nu aș face nimic altceva decât să o cred.
Doar că nu s-a întâmplat așa, ci doar a reușit să surprindă atmosfera pieselor înfiorător de bine.
Ca la Bacalaureat, mă simt nevoit să dau și un exemplu.
Burn Alive, prima piesă, te trage în esteticul acesta melodios semi-bolnăvicios din care îți vine greu să ieși.
Are o înșiruire de versuri pline de metafore, pe care nu știi cum să le abordezi pentru a te bucura la maximum de ele:
„There is a candle wax melting in my veins
So I keep myself standing in your flames”
Trebuie să mai evidențiez și să precizez despre tensiunea pe care eu am simțit-o în timp ce ascultam albumul.
Se aseamănă cu ceva care se va sparge foarte rapid și foarte zgomotos.
Mă așteptam ca pe finalul albumului să aibă loc o descătușare violentă pe care nu mi-o imaginam în niciun fel.
Nu pot să zic că mi-ar fi plăcut atât de mult dacă acesta ar fi fost și cazul.
„Mirror” împachetează albumul cu fundiță – este echivalentul Rock’n’Roll Suicide al trupei The Last Dinner Party.
Poate macabră, însă rezolvarea „situației” create de-a lungul albumului este imprevizibilă.
Când am ascultat prima dată albumul, după ce am dat de el pe Spotify dintr-o întâmplare, primele două piese mi-au dat senzația că am mai fost „acolo”.
„Acolo” înseamnă universul acesta care îmbină popul, barocul și indie.
Apoi, destul de târziu, am aflat că James Ford, producătorul celor din Arctic Monkeys, Florence & The Machine și Last Shadow Puppets a pus umărul la conceperea acestui disc.
Prelude to Ecstasy a contribuit decisiv la crearea universului indie-pop a lui James Ford, dar succesul este în totalitate al fetelor din The Last Dinner Party.
Piesele pe repeat, în ceea ce mă privește, trebuie să fie Portrait of a Dead Girl și On Your Side.
Recomandarea care a apărut de nicăieri în mintea mea este ca atunci când termini de ascultat albumul să te apuci de citit „My Year Of Rest And Relaxation” de Ottessa Moshfegh.
Pentru mine are foarte mult sens.
Mai jos veți avea link-uri și cu alte recenzii pe care eu le-am găsit foarte interesante și utile pentru a înțelege universul The Last Dinner Party.
