Există ceva ușor ciudat în a privi Unshatter, un film despre marea revenire a trupei Linkin Park. Știm de 2 ani că Emily Armstrong a ajuns în trupă. Este știut faptul că From Zero a fost lansat. Știm că Linkin Park a urcat din nou pe scenă și că publicul a venit să îi vadă.
Totuși, Unshatter reușește să te facă să uiți pentru câteva momente că știi cum a decurs totul și, în același timp îți oferă din ce în ce mai mult suspasm și curiozitate.
Faptul că, cel puțin în România, Unshatter a avut parte de o ecranizare extrem de limitată, cu proiecții în cinema doar pe 30 septembrie și 3 octombrie, m-a făcut să mă simt privilegiat. Am simțit că am fost invitat de trupă la un screening privat VIP. S-a simțit, de asemenea, ca un cadou pentru fanii Linkin Park care au urmărit deja fiecare etapă a revenirii.
În același timp, nu pot să nu mă întreb dacă filmul nu va ajunge, mai devreme sau mai târziu, într-o formă mult mai accesibilă publicului, cel mai probabil pe Youtube. Ar fi păcat pentru o poveste atât de bine construită să rămână accesibilă unui număr restrâns de spectatori.
Mi-se pare că Unshatter este un film pe care trebuie să îl vezi chiar dacă nu ești deja fan Linkin Park.
Vei înțelege chiar dacă nu asculți Linkin Park
Una dintre cele mai bune decizii regizorale ale filmului este felul în care își construiește contextul.
Povestea trupei este explicată suficient de clar încât chiar și cineva care nu a ascultat niciodată Linkin Park să poată înțelege ce înseamnă Hybrid Theory, cât de important a fost solistul Chester Bennington în această poveste și de ce o revenire după 2017 nu putea fi tratată superficial.
În primele minute, membrii trupei vorbesc despre moartea lui Chester și despre felul în care aceasta i-a făcut să meargă în direcții diferite. Mai târziu aflăm despre decizia toboșarului Rob Bourdon de a nu se întoarce și despre ezitările chitaristului Brad Delson.
Ce sens mai are numele Linkin Park
Un moment foarte important din procesul de reconstrucție a fost acela în care membrii trupei au luat în calcul posibilitatea de a renunța la numele Linkin Park. Un lucru firesc.
Chester nu mai este. Rob nu se mai întoarce, iar oamenii noi trebuie integrați într-o formație cu o istorie colosală, iar orice încercare de a recrea trecutul riscă să pară artificială. Presiunea este la cote mari.
Dar în timp ce noile compoziții prind contur, aceștia ajung la concluzia că totul sună în continuare a Linkin Park, iar în ciuda faptului că a trecut mult timp, energia este încă acolo.
Concluzia? Dacă muzica încă este în continuare Linkin Park, poate că numele nu ar trebui să se schimbe.
Nu căutau un alt Chester
O idee adusă în prim plan de fondatorul trupei, Mike Shinoda, încă dinaintea lansării filmului, este cea că Emily Armstrong nu a fost adusă în Linkin Park pentru a-l înlocui pe Chester.
De asemenea, am apreciat cum Mike insistă asupra ideii că a căuta pe cineva care să sune precum Chester ar fi fost probabil cea mai proastă variantă posibilă.
Ceea ce căutau era o persoană capabilă să aibă un impact pozitiv asupra trupei. Aveau nevoie de cineva cu care să se înțeleagă, personal și muzical, la fel de bine cum o făceau cu Chester, dar nu pe cineva care să sune ca el.
Unshatter are meritul de a nu transforma întreaga poveste într-una strict despre Emily. Filmul acordă atenție și lui Colin Brittain, noul toboșar și producător, și felului în care toți membrii au trebuit să se adapteze la noua formulă.
Semnificația copertei albumului Hybrid Theory
Una dintre explicațiile care mi-au rămas în minte este cea legată de coperta albumului Hybrid Theory și de imaginea soldatului cu aripi de fluturi.
Aceasta definește principiile pe care se ghidează Linkin Park: putere și sensibilitate în același loc.
Iar această combinație devine relevantă și în cazul lui Emily. Este foarte impresonant cum Mike Shinoda vorbește despre faptul că femeile pot ajunge oriunde își doresc, pot fi puternice și pot deveni orice vor să fie.
Este destul de poetic cum în loc să prezinte venirea ei ca pe o ruptură de identitatea Linkin Park, filmul o integrează în aceeași logică în care trupa și-a construit identitatea de la început.
Concertul din São Paulo
Testimonialele membrilor sunt întrerupte constant de filmări de la concertul lor din São Paulo, iar alegerea acestor momente este foarte foarte bine construită. Fiecare melodie din acel concert difuzată pe ecran avea o ușoară legătură cu subiectul abordat anterior.
Alegerea concertului este potrivită deoarece show-ul a avut loc pe 15 noiembrie, chiar în ziua lansării From Zero.
Momentele din concert au sunat așa de bine încât este pentru prima dată când am avut piele de gâină într-un film concert datorită calității audio.
Unshatter are câteva momente în care încetează să mai semene cu un documentar muzical.
Cel mai bun exemplu este pregătirea surprizei din Los Angeles prin care trupa urma să își anunțe revenirea. Știi deja ce urmează. Dar filmul te face să fii curios să vezi ce pregătesc.
Pentru câteva minute, ajungi aproape să fii în aceeași poziție cu spectatorii care nu știau ce urma să se întâmple.
Este important de menționat și faptul că filmul devine emoționant fără să fie construit din tristețe, lucru pe care îl observ din ce în ce mai rar în creații de cinema și documentar. Joe Hahn, DJ-ul trupei care a regizat filmul, s-a asigurat că nu transformă evenimentele traumatice din cadrul Linkin Park într-o poveste clișeică.
Ce i-a lipsit filmului
Singura zonă în care mi-aș fi dorit ca Unshatter să meargă mai adânc este gestionarea reacțiilor negative la revenirea trupei.
Documentarul surprinde foarte bine energia pozitivă a fanilor și reacția publicului din concerte, însă ar fi fost interesant să vedem mai mult din cealaltă parte. Cum au reușit membrii să facă față valului de hate? Au existat momente în care reacțiile negative i-au făcut să se îndoiască de decizia lor?
Într-o poveste construită în jurul ideii că o trupă nu ar mai avea dreptul să existe după moartea unui membru atât de important, reacția celor care au criticat decizia ar fi fost o parte interesantă de văzut din poveste.
Într-un milion de universuri alternative
Spre final, Mike Shinoda spune o idee care mi se pare că explică foarte bine întregul documentar. „Dacă există milioane de universuri alternative, acesta este universul în care reorganizarea Linkin Park a funcționat perfect”.
Și este o afirmație care te face să te gândești puțin.
Pentru că au existat atât de multe trupe care au încercat să continue după moartea unor membri esențiali și pentru care planul nu au mers. Au exitstat enorm de multe aspecte ce duc cu gândul, inițial, la faptul că o reuniune nu ar fi fost o idee bună și totuși, în contextul dat, a fost.
A Place for My Head
La începutul creditelor de la final apare versiunea draft a piesei A Place for My Head, alături de Chester.
Este, probabil, momentul care m-a lovit cel mai tare și care continua caruselul emoțional în care am fost trimis tot filmul.
Acest lucru rezumă foarte frumos tot ce a încercat filmul să arate : a continua nu înseamnă a șterge ceea ce a fost înainte, dar nici să repeți trecutul.
Unshatter arată povestea unei trupe care a avut nevoie să învețe să existe și să se reinventeze. Dintre toate universurile posibile, acesta este cel în care totul a mers perfect.
