Trupa de rock alternativ Pinholes a urcat joi, 22 octombrie, pe scena din Expirat ca să aniverseze „15 ani de tristesse”, alături de băieții de la Mock Surprise. După o seară plină de emoție, reverb și deep cuts, pot să zic că trupa asta încă mai are multe de arătat.
Am ajuns la Halele Carol cu un sfert de oră înainte să spargă gheața Mock Surprise. Înăuntru erau în jur de 20 persoane care așteptau începutul concertului. Era prima dată când auzeam live o piesă de la această trupă.
Mock Surprise au început cu „Razorblade”, una dintre cele mai populare melodii ale lor și a cincea piesă de pe noul lor album „Okapi”, pe care l-am ascultat după concert și vi-l recomand cu tărie.
Îmi amintesc că prima reacție pe care am avut-o când au început să cânte a fost „E clar… Băieții ăștia clujeni au venit să ne topească mutrele”. Formația balansează foarte bine elemente heavy, în stilul post-hardcore, și elemente soft, cu influențe de dream pop.
La suprafață, piesa asta pare că e despre momentul acela în care te razi în cap și zici că de mâine te apuci de sală. Cred că poți discuta despre teme de rebeliune și de critică a masculinității toxice, dar portița e deschisă și pentru alte interpretări.
A doua piesă a fost „The Plan”, piesa care deschide „Okapi”. Am remarcat bridge-ul piesei, o porțiune de tapping pe chitara bas foarte interesantă care a dus către un solo atmosferic.
Pentru al treilea moment al concertului, solistul a lăsat chitara și ne-a arătat niște mișcări de dans, înainte să treacă la clapă. Piesa interpretată se numește „Flowers”, și se găsește tot pe al doilea album al trupei.
Apoi a urmat „The Hug”, o piesă în care pianul este central, care pe moment mi-a adus aminte de Sufjan Stevens, oarecum. A fost piesa pe care s-a auzit cel mai bine vocea lui Tamás.
Din păcate, pe piesa asta, chitara solo a avut niște probleme tehnice, anume că s-a întrerupt sunetul instrumentului, dar s-au rezolvat rapid. Atunci am remarcat și că pe chitara Yamaha scria mare „NOT A STRAT”. Simpatic, pot să-mi imaginez de câte ori a trebuit chitaristul să clarifice asta.
A urmat „The List”. Piesa asta îmi sună a Radiohead, un fel de combinatie intre „Videotape” și „Exit Music”. Asta până pe la mijloc, când începe un build-up de post-rock veritabil și un climax heavy pe care să-ți rupi capul, cu elemente de break de beatdown.
Trupa a continuat cu „Thumb”, care, pentru mine, a fost cea mai bună piesă din concert. Refrenul este un earworm incredibil. „I CUT INTO MY FINGEEEER”! A fost prima melodie pe care am fredonat-o când am plecat de la concert. Încă o dată, un mix de soft și heavy și un joc de dinamică impresionant.
M-a surprins plăcut tranziția între „Thumb” și următoarea piesă, „Paperweights”. S-a livrat niște bas atmosferic, cu crescendouri și delay. Un shoutout pentru David, Vlăduț de la Pinholes sigur e mândru de ce faci pe bas.
Dacă ar trebui să aleg, totuși, cred că „Paperweights” a fost piesa de la Mock Surprise care m-a impresionat cel mai puțin. Băieții au avut o evoluție impresionantă de la un album la altul și asta se vede în faptul că asta e singura piesă din concert care nu este de pe „Okapi”. Chapeau!
Concertul s-a terminat cu piesa „Antelope Song”, care a adus o energie fantastică pe scena din Expirat. Solistul sărea așa de mult că puteai vedea scena cum se îndoaie sub el. Contagioasă energie.
Per total, am fost plăcut surprins de performanța celor de la Mock Surprise și abia aștept să-i mai văd o dată în concert, și sper că și voi le veți da o șansă.
15 ani de Pinholes
Urmează să vă vorbesc despre show-ul celor de la Pinholes. Nu știu ce să mai adaug, cred că rămân fără cuvinte de laudă pentru această trupă. Nu înțeleg cum de nu sunt mai populari. Da, sunt subiectiv. Da, îmi asum.
Înainte să înceapă concertul, m-am întors să văd dacă au mai apărut oameni. Numărul cred că se triplaseră, erau în jur de 60-70 de oameni așteptând să înceapă concertul.
Nu știu dacă au venit în timp ce cântau Mock Surprise sau fix atunci, dar numărul clar era mai mare decât la început. Aș putea spune că am observat acest trend la multe concerte la care am fost în țară și nu e foarte cool. Susțineți și trupele din deschidere!
Pinholes au început concertul aniversar cu „Scriu, Rescriu și Tremur”, care deschide și „Dorumetru”, cel mai recent album al trupei, lansat în 2019. Piesa dă tonul concertului, la fel cum dă și tonul albumului: ne pregătim de introspecție și melancolie.
A urmat „Balada Împăratului Roș”, de pe al doilea material al formației, „Era Pietrelor Neșlefuite”. Două acorduri sunt de ajuns să te ducă într-un vis despre asfințit, tristețe și vin roșu, sau orice consideri tu că reprezintă misteriosul Împărat Roșu.
Trupa a continuat cu „Zagadka” („ghicitoare” în rusă și poloneză), tot de pe „Dorumetru”. Piesa este concentrată în jurul unei părți de bas hipnotice pe care se construiește o atmosferă celestă, în special prin solo-ul atmosferic pe care Gheo l-a improvizat în unele părți la acest concert.
Înainte să pună Dan mâna pe bas, am avut un moment amuzant de tachinare între membrii formației pe care îl vom reda integral:
Vladimir: „Dacă sună prost când cântă e vina lui (n.r. despre Dan Georgescu).”
Vlăduț: „Asta ai spus și despre mine…”
Vladimir: „Acum 15 ani!”
„Atacă-mă” a început puternic, cu un „wall of sound” extraordinar, pe care nimeni în România nu-l face mai bine decât Pinholes, pentru a trece la un moment calm pentru prima strofă. La primul refren, întorcându-se din nou la energia feroce din intro, lui Vladimir i-au căzut ochelarii. Sperăm că i-a recuperat întregi, ca să poată citi acest articol.
Dacă nu aveam destule momente la această piesă, la a doua strofă Gheo nu și-a oprit chitara cât timp cânta la clape și aceasta a început să facă microfonie. S-a potrivit perfect pentru atmosfera piesei, așa că nu o să spun că a uitat, dar nu știu cât de intenționat a fost.
După „Atacă-mă”, a urmat un „deep cut”: piesa „Guranda”, lansată pe split EP-ul cu Nava Mamă, „Sputnik”. Piesa este are o atmosferă de film cu astronauți, cel puțin așa îmi pare mie.
A șasea piesă a serii a fost „Camera”, de pe albumul de debut „Zmei”, o piesă despre depresii și gulii cu sare.
Apoi a urmat o combinație între „Porcul Spinos” și „Hena”, ceea ce m-a făcut foarte fericit pentru că cea din urmă e piesa mea preferată Pinholes. Ambele sunt piese de pe cel de-al doilea album. A fost un moment foarte post-rock, piesele s-au legat foarte bine și efectul a fost amețitor. Cred că Pinholes ar putea da lecții de hipnoză.
Următoarele piese au fost „Meandre”, o doină post-rock, „În Sus”, ultima piesă de pe albumul de debut, care nu știu dacă s-a mai auzit vreodată live, și „Astenie”, coverul după Ada Milea și Silent Strike.
Piesa cu numărul 11 a fost, în sfârșit, „Poza”, poate cea mai cunoscută a trupei și cea care a prezis direcția pe care o va lua Pinholes în viitor, spre un sunet influențat de post-rock și shoegaze. Ca întotdeauna, am putut simți sentimentul melancolic a „era într-o joi”.
Au urmat „Alb la Față” (Sputnik), Durere Fantomă (Muzică de Lift Durere Fantomă, 2020) și „Lungul Drum Spre Mediocritate (Era Pietrelor Neșlefuite), după care, clișeic, formația s-a prefăcut că vrea să încheie.
Desigur, a urmat un bis după ce lumea a făcut gălăgie. Ne-am putut bucura de un cover după Travka, „Cum Te Simți?”, împreună cu Oigăn și de nebunia cauzată de „Avem Un Loc”, cu Sergiu de la PLANT pe scenă.
15 ani de Pinholes și trupa a fost mai fresh ca niciodată. Așteptăm un nou material al trupei și sperăm să-i mai prindem la concerte de câte ori putem. Jos pălăria pentru Pinholes și Mock Surprise! Cheers!
